Cinghiz Aitmatov
Buchinistul meu bătrîn de la piaţă îmi face uneori surprize plăcute. Fără să ştie, de altfel, fiindcă el habar n-are de literatură, iar valoarea cărţilor o măsoara în lei: doi lei, trei lei, cinci lei… e drept că în ultima vreme se obrăzniceşte cînd vede că pun mîna pe-o carte. Dacă ar lua-o altcineva, ar face doi lei, dacă o iau eu, face cinci.
Cartea la vederea căreia mi-au lucit ochii acu’ vreo două luni am luat-o cu preţul obraznic de cinci lei, deşi aş fi fost în stare să plătesc şi 100 (dar asta să nu ştie moşneagul!): Cinghiz Aitmatov – Cîntecul Stepei, Cîntecul Munţilor. E o colecţie de nuvele, dintre care una e aproape roman – „Vaporul alb”.
Îl ştiam pe Aitmatov din fabulosul său roman „O zi mai lungă decît veacul”. L-am regăsit acum, cu aceeaşi plăcere amestecată cu durere nestinsă, mai ales în „Vaporul alb”.
Pe lîngă curgerea atît de lină a naraţiunii (Aitmatov e foarte uşor de citit), pe lîngă plasticitatea fascinantă a descrierilor, personajele lui au o concreteţe inegalabilă. Sînt atît de bine şi de clar definite, încît le vezi chipurile. Sînt puternice, distincte şi tragice fără speranţă. Aitmatov nu dă şanse personajelor lui şi nici nu amăgeşte cititorul în nădejdea vreunui happy-end.
Aitmatov nu e Ilf şi Petrov, ca să ia în băşcălie catastrofalele schimbări impuse de regimul bolşevic şi nu e nici Bulgakov, ca să caute mîntuirea de acelaşi regim în fantastic sau mistic. Aitmatov nu e rus, chiar dacă a scris în rusă, el e kirghiz, şi asta se simte în fiecare frază.
Aitmatov nu zugraveste lumea în culori false. El spune adevărul şi numai adevărul. E trist fără a fi patetic. Blîndeţea narării se izbeşte crunt de duritatea epilogului. Eroii există doar în legendele rostite de bătrînii kirghizi, în viaţa de zi cu zi există numai oameni normali, adică oameni răi, iar imperiul răului îi face şi mai răi.
Deşi nu întrevezi nici o speranţă, nu poţi lăsa cartea din mînă. Pentru că Aitmatov are talentul inegalabil să te facă să vrei să ştii totul, pînă la capăt.
Buchinistul meu bătrîn de la piaţă îmi face uneori surprize plăcute. Fără să ştie, de altfel, fiindcă el habar n-are de literatură, iar valoarea cărţilor o măsoara în lei: doi lei, trei lei, cinci lei… e drept că în ultima vreme se obrăzniceşte cînd vede că pun mîna pe-o carte. Dacă ar lua-o altcineva, ar face doi lei, dacă o iau eu, face cinci.
Cartea la vederea căreia mi-au lucit ochii acu’ vreo două luni am luat-o cu preţul obraznic de cinci lei, deşi aş fi fost în stare să plătesc şi 100 (dar asta să nu ştie moşneagul!): Cinghiz Aitmatov – Cîntecul Stepei, Cîntecul Munţilor. E o colecţie de nuvele, dintre care una e aproape roman – „Vaporul alb”.
Îl ştiam pe Aitmatov din fabulosul său roman „O zi mai lungă decît veacul”. L-am regăsit acum, cu aceeaşi plăcere amestecată cu durere nestinsă, mai ales în „Vaporul alb”.
Pe lîngă curgerea atît de lină a naraţiunii (Aitmatov e foarte uşor de citit), pe lîngă plasticitatea fascinantă a descrierilor, personajele lui au o concreteţe inegalabilă. Sînt atît de bine şi de clar definite, încît le vezi chipurile. Sînt puternice, distincte şi tragice fără speranţă. Aitmatov nu dă şanse personajelor lui şi nici nu amăgeşte cititorul în nădejdea vreunui happy-end.
Aitmatov nu e Ilf şi Petrov, ca să ia în băşcălie catastrofalele schimbări impuse de regimul bolşevic şi nu e nici Bulgakov, ca să caute mîntuirea de acelaşi regim în fantastic sau mistic. Aitmatov nu e rus, chiar dacă a scris în rusă, el e kirghiz, şi asta se simte în fiecare frază.
Aitmatov nu zugraveste lumea în culori false. El spune adevărul şi numai adevărul. E trist fără a fi patetic. Blîndeţea narării se izbeşte crunt de duritatea epilogului. Eroii există doar în legendele rostite de bătrînii kirghizi, în viaţa de zi cu zi există numai oameni normali, adică oameni răi, iar imperiul răului îi face şi mai răi.
Deşi nu întrevezi nici o speranţă, nu poţi lăsa cartea din mînă. Pentru că Aitmatov are talentul inegalabil să te facă să vrei să ştii totul, pînă la capăt.
5 comentarii:
eu cunosc doar cativa sovietici, unul e Popov, cosmonautul, altul e un fost vecin. Si, in general, nu mai citesc decat ce scriu eu. Cum naiba ai timp de carti? Te crezi in adolescenta? :)
Sovietici de mare valoare sint multi. Si... daca zici ca n-ai timp, da-mi voie sa nu te cred. E imposibil sa nu ai 15 minute seara, cu capul pe perna, pentru o carte buna. 15 minute sint arhisuficiente, sau, in fine, mai multe decit nimic. Fiindca sa stii, n-ai cum sa scrii bine ce scrii, daca nu citesti ce scriu aia mai mari ca tine.
Apropo de adolescenti....
Din pacate adolescentii de azi nu mai citesc carti.
Cititul pentru ei se rezuma la navigare pe net si scanarea informatiilor.
daxdaxPe vremea cind o frecai prin secuime, dindu-te victima a sistemului, eu citeam Amiredjibi - Data Tutashia - asa ca nu mai descoperi oul...Infantilule!
Buca
O! Buca!!! Salutare din sistem!
Trimiteți un comentariu